Nono

Aventură, umor și judecăți de valoare. Cum arată oamenii, văzuți din perspectiva amuzantă a unor personaje care nu le ajung nici până la genunchi. O societate bizară formată dintr-un ursuleț de pluș fugit de acasă, maidanezi conduși de un câine-colonel și pisici aristocrate ajunse pe drumuri analizează și trage concluzii inedite despre lumea oamenilor.

Poate că nu sunt prea deștept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari și mici. Nu știu de unde își iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei „mama“ și vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înțeleg. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susținea că oamenii mici sunt cei mai importanți. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanți. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevărații stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorințele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi și unul dintre ai noștri pleca pentru totdeauna. Și nu zicea decât „mama!“ și arăta către noi.

Aventură, umor și judecăți de valoare. Cum arată oamenii, văzuți din perspectiva amuzantă a unor personaje care nu le ajung nici până la genunchi. O societate bizară formată dintr-un ursuleț de pluș fugit de acasă, maidanezi conduși de un câine-colonel și pisici aristocrate ajunse pe drumuri analizează și trage concluzii inedite despre lumea oamenilor.

Poate că nu sunt prea deștept, dar cât am stat acolo, în magazin, am observat că oamenii sunt de două feluri: mari și mici. Nu știu de unde își iau oamenii mari oameni mici, dar au mare grijă de ei, să nu cadă, să nu plângă. Fac aproape orice să nu-i supere. Micii strigă la ei „mama“ și vorbesc o altă limbă decât a noastră, pe care marii o înțeleg. Am discutat odată problema asta cu prietenul meu. El susținea că oamenii mici sunt cei mai importanți. Cu cât sunt mai mici, cu atât sunt mai importanți. Avea o teorie, complicată pentru mine, cum că adevărații stăpâni ai lumii sunt cei mici, că li se îndeplinesc toate dorințele. Aici nu puteam să-l contrazic, văzusem cu ochii mei. Era suficient ca un prichindel să arate cu degetul spre rafturi și unul dintre ai noștri pleca pentru totdeauna. Și nu zicea decât „mama!“ și arăta către noi.